Descoperă Biblia BVA

Necesitatea – Redactarea – Utilitatea

Necesitatea unei noi versiuni a Bibliei

Cu ajutorul lui Dumnezeu, încă o versiune a Bibliei îşi face simţită prezenţa în spaţiul creştinesc românesc al secolului douăzeci şi unu. Suntem recunoscători Celui care a făcut posibilă această apariţie – dorită şi aşteptată de cel puţin douăzeci de ani!

Citeşte în continuare...

Istoria versiunilor Scripturilor începe odată cu anul 300 înainte de Cristos – în oraşul egiptean Alexandria. Până atunci, de aproximativ 1500 de ani, evreii aveau şi multiplicau scrierile religiei lor numai în „versiunea” în care fuseseră realizate iniţial. Dar schimbările istorice (politice, culturale, sociale şi economice) i-au făcut conştienţi pe iudei de nevoia apariţiei unei noi versiuni – în limba imperiului care domina de mult timp lumea cunoscută atunci. Aşa a apărut prima traducere a „Bibliei” (formată în acele vremuri doar din scrierile „Vechiului Testament”) care s-a numit „Septuaginta”. Erudiţii evrei au tradus Scripturile iudaice din limba ebraică şi (parţial) din limba aramaică, în limba greacă (veche). Deci Septuaginta este cea mai veche versiune-traducere a „Vechiului Testament”, realizată într-o limbă „cultă” şi de circulaţie „mondială” a timpului apariţiei ei. Acestea au fost Scripturile pe care le-au citit şi din care au citat atât Fiul lui Dumnezeu când a venit şi a trăit în lumea noastră, cât şi discipolii (apostolii) Săi.

Secolul patru după Cristos reprezintă un nou punct de reper în istoria versiunilor Bibliei. Până atunci, toată Biblia – aşa cum o cunoaştem astăzi – (inclusiv „Noul Testament”) fusese deja scrisă şi canonizată. Scripturile „Vechiului Testament” au fost scrise iniţial în limba ebraică şi parţial în cea aramaică – traduse ulterior în limba greacă veche; iar cele ale Noului Testament fuseseră scrise în limba greacă populară a secolului întâi după Cristos. Totuşi, Imperiul care de mai multe sute de ani domina lumea cunoscută, era cel Roman. Atunci, pentru prima dată în istoria versiunilor-traducere ale Bibliei, Ieronim a avut iniţiativa realizării întregii Biblii – de această dată în limba latină. Aşa a apărut în secolul patru versiunea Bibliei numită „Vulgata”. Ea urma să fie folosită multe sute de ani în Biserica Catolică.

Vremea imperiilor lumii s-a sfârşit odată cu formarea şi apariţia statelor naţionale (iniţial în Europa). Fiecare stat şi-a dezvoltat o limbă proprie, distinctă. Acum, în noile condiţii istorice, deşi Biblia era cartea care ar fi trebuit să ghideze popoarele creştine, limba în care fusese ea tradusă integral cândva, devenise una „moartă”. Latina nu mai era folosită şi nici cunoscută decât de foarte puţini erudiţi europeni. Astfel, popoarele creştine erau private tocmai de ce aveau ele nevoie cel mai mult. Prin reprezentanţii ei conducători, biserica „administra” poporului Biblia doar în clădirea specifică actului cultic, unde oamenii o auzeau citită (de cele mai multe ori chiar cântată!) într-o limbă pe care aproape nimeni nu o mai înţelegea… În aceste condiţii s-a născut ideea traducerii Bibliei în limba naţională a fiecărui popor. Din această perspectivă, secolul şaisprezece este un alt punct de reper în istoria versiunilor-traduceri ale Bibliei. Atunci, pentru prima dată, oamenii unuia dintre popoarele Europei au avut privilegiul să ţină în mână şi să poată citi Biblia în propria lor limbă. Este vorba despre vorbitorii de limbă germană. Cel care s-a implicat astfel primul în munca de traducere a Bibliei în limba poporului lui, a fost reformatorul religios protestant german Martin Luther.

Fiecare popor a avut un moment istoric în care, pentru prima dată, Biblia a fost tradusă şi tipărită în limba pe care o vorbeau oamenii acelor vremuri.

Pentru români, prima traducere completă a Bibliei în limba română a fost făcută în anul 1688. Ea este cunoscută ca Biblia de la Bucureşti, realizată de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, susţinuţi de Şerban Cantacuzino şi de Constantin Brâncoveanu.

Dar limbile naţionale în care a fost tradusă Biblia pentru prima dată, nu sunt statice, ci într-o continuă schimbare. Ele îşi modifică în timp Lexicul (vocabularul), Ortografia, Punctuaţia, Topica şi chiar Gramatica. Datorită acestei realităţi lingvistice, noi trăim epoca versiunilor Bibliei în cadrul aceleiaşi limbi naţionale. Pentru limba română, începând cu anul 1688 şi până în prezent, au apărut aproximativ 23 de versiuni ale Bibliei. Vocabularul (cuvintele) formează principalul motiv pentru apariţia lor.

În anul 1995, la absolvirea Facultăţii de Teologie Baptistă cu dublă specializare (Teologie – litere: Limba română) din Universitatea Bucureşti, Teza de licenţă pe care am obţinut nota maximă s-a numit „Un GLOSAR al Bibliei, versiunea Dumitru Cornilescu”. Acea Teză de licenţă conţine peste 600 de termeni ai limbii române specifice acestei versiuni care nu mai aparţin lexicului literar actual. Ea mai conţine şi cuvinte care datorită evoluţiei limbii, au nevoie de explicaţii atunci când mai sunt folosite sau (re)găsite astăzi în anumite texte de limbă română veche. Acestea pot fi cuvinte rare, învechite, neobişnuite, negeneralizate în limbă sau cu o foarte mică frecvenţă chiar şi în limba literară – fapt care le face prea puţin sau deloc cunoscute şi, deci, neînţelese. Au mai fost selectaţi şi termenii simţiţi ca foarte duri în limbajul actual (de exemplu: drac, balegă, curvă etc.), arătându-li-se echivalentele lor contemporane mai „blânde”. Acolo unde a fost posibil, s-a urmărit cu precădere evidenţierea sinonimelor, iar în unele cazuri s-a recurs chiar şi la o explicare sau la o definiţie diferită de cea realizată prin indicarea sinonimiei. Acest GLOSAR a fost primul pas făcut pe drumul realizării unei noi versiuni a Bibliei în limba română literară actuală, versiune care urma să se numească „Biblia în Versiune Actualizată” („BVA”).

De atunci au trecut aproximativ douăzeci de ani. Ce a fost cândva doar un vis şi mai mult o utopie, acum a devenit o realitate – cu ajutorul lui Dumnezeu şi ca rezultat al unei munci perseverente în toţi aceşti ani.

Au trecut aproximativ nouăzeci de ani de când creştinii protestanţi şi neoprotestanţi folosesc Biblia în versiunea lui Dumitru Cornilescu. Conform specialiştilor, după cel mult treizeci de ani, orice versiune a Bibliei trebuie să fie reeditată într-o formă revizuită măcar din punct de vedere lexicografic. Dar din diferite motive, acest lucru nu s-a întâmplat şi cu versiunea Cornilescu. În tot acest timp, dinamica limbii române a condus la „îmbătrânirea” şi la ieşirea din uzul curent a unor cuvinte şi/sau expresii – fapt care a produs progresiv îngreunarea considerabilă a înţelegerii vocabularului acestei versiuni. Generaţia tânără de astăzi este cea care simte mai mult ca oricare alta acest inconvenient. Reprezentanţilor acestei generaţii le este dedicată noua versiune a Bibliei numită cu iniţialele BVA. Ea apare ca să le respecte dreptul pe care l-au avut generaţiile din trecutul apropiat – accesul la Cuvântul lui Dumnezeu tradus în limba română literară „la zi” (actuală) şi de cea mai bună calitate.

 

Metode de redactare şi resurse utilizate

În istoria apariţiei versiunilor Bibliei, există trei moduri distincte de formare şi de expunere a textului biblic: (1) literal, (2) parafrazat şi (3) prin echivalent dinamic.

Citeşte în continuare...

BVA este una dintre puţinele versiuni integrale ale Bibliei care a redat textul preponderent în forma „echivalentului dinamic”. Scopul urmărit a fost facilitarea înţelegerii lui.

Metoda literală se distinge printr-o asemănare aproape perfectă între original şi „traducere” în ce priveşte numărul de cuvinte folosite şi ordinea lor în propoziţii, respectiv a propoziţiilor în fraze. Această metodă are de multe ori un mare deficit de inteligibilitate pentru cititorul limbii în care este făcută traducerea – din cauza unor nepotriviri în ce priveşte regulile lingvistice existente în cele două limbi diferite. A fi astfel „literal”, presupune obligatoriu a fi în acelaşi timp cel mai puţin literar şi, deci, cu cele mai reduse şanse de înţelegere a textului.

Metoda parafrazării abundă de „fantezie” verbală, folosind „liber” cuvintele (de regulă, mult mai multe decât în textul de plecare) despre care traducătorul consideră că exprimă ideea cuvintelor textului original.

Echivalentul dinamic este cea mai eficace dar şi cea mai pretenţioasă metodă de expunere (prin traducere) a textului cărţilor Bibliei. Ea presupune folosirea celor mai adecvate cuvinte şi/sau expresii care sunt echivalente în cele două limbi. Acest fapt înseamnă că textul realizat astfel nu va avea neapărat acelaşi număr de cuvinte ca în original (cum este în varianta literală), dar nici exagerat de multe (ca cea parafrazată).

Ideal, lucrul destinat apariţiei unei noi versiuni a Bibliei, presupune o muncă în echipă. Din aceasta trebuie să facă parte cel puţin un om de litere, un teolog, un expert în limbile originale ale Bibliei şi un finanţator al proiectului. Dar acest ideal este de multe ori greu (dacă nu chiar imposibil) de atins în România. S-a constatat că se poate renunţa la pretenţia consultării directe a experţilor în limbile originale ale Bibliei (ebraica veche şi greaca veche). Cunoştinţele acestor erudiţi sunt puse la dispoziţia publicului în lucrările pe care aceştia deja le-au publicat. Deşi nu îi avem fizic cu noi, lucrările lor (dicţionare, lexicoane, glosare, interlineari) pot fi oricând consultate; şi astfel îi vor înlocui cu succes. Ele au fost şi sunt necesare atunci când se lucrează cu texte biblice mai „dificile”. Dar dacă se poate lucra fără a avea în echipa de lucru experţi în limbile originale ale Bibliei (oricum, aceştia sunt câţiva în toată lumea şi niciunul nu este român!), nu se poate realiza ceva notabil în această direcţie fără a avea o pregătire de limbă română cel puţin la nivel universitar şi nici fără cunoştinţe serioase în teologie.

Pentru Vechiul Testament, au fost consultate următoarele versiuni ale Bibliei:

  • Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
  • Biblia sau Sfânta Scriptură, GBV, Germany, 1989.
  • BISI (Biblia Internaţională de Studiu Inductiv), Percept Ministries, Harvest House Publishers, 1992 (versiunea D. Cornilescu).
  • Biblia, Traducere Literală Nouă, Bucureşti, 2002.
  • Biblia sau Sfânta Scriptură, Trinitarian Bible Society, Tindale House, London, England, 2002.
  • Biblia, Noua Traducere în limba Română (NTR), International Bible Society, 2007.
  • Septuaginta, Colegiul Noua Europă, Polirom, 2004.
  • The Jerusalem Bible, Popular Edition, Darton, Longman and Todd, 1974.
  • The Holy Bible, GBV, Good News Publications, Germany (Darby Version).
  • The Book, Living Bible, Guideposts, Tyndale House Publishers, 1979.
  • The Holy Bible, Revised Standard Version, USA, 1952.
  • The Holy Bible, New International Version, Guideposts, Zondervan Corporation, 1987.

În cazul textului Noului Testament au fost folosite – pentru investigaţiile în limba originală – următoarele lucrări de referinţă:

  • Interliniarul „TODAY’S PARALLEL GREEK-ENGLISH NEW TESTAMENT” (King James Version, GREEK INTERLINEAR, Today’s English Version), The Commission, Foreign Mission Journal, SBC, Richmond, Virginia.
  • Noul Testament în limba greacă (cu Dicţionar Grec-Englez): THE GREEK NEW TESTAMENT, Barbara Aland, Kurt Aland, Johannes Karavidopoulos, Carlo M. Martini, Bruce M. Metzger (United Bible Societies), 1993 (2nd to 4th printing 1994-2000).
  • DICŢIONAR GREC-ROMÂN pentru studiul cuvintelor Noului Testament, Daniel Bărnuţ, Emeric Hubert, Josef Kovàcs, Arad, 1999, Editura Teologos, Cluj-Napoca.
  • INTERLINEAR GREC-ROMÂN – Epistola către Romani, Editura Agape, 1994 (Textul grec după: Nestle-Aland, Novum Testamentum Graece, ediţia a 26-a, Societatea Biblică Stuttgart, 1981)

Au mai fost consultate următoarele versiuni ale Noului Testament, deja existente:

A. În limba română

  • Noul Testament GBV (Gute Botschaft Verlag).
  • Noul Testament – Psalmii (CLV – Cristliche Literatur-Verbeitung).
  • Noul Testament – Versiune literală nouă.
  • Noul Testament pe înţelesul tuturor (LBI – Living Bible International).
  • Noul Testament – D. Cornilescu revizuită (Iosif Ţon şi Adolf Novak).
  • Noul Testament – TLRC (Traducere în limba română contemporană).
  • Noul Testament – TLRM (Traducere în Limba română modernă).

B. În limba engleză

  • The NEW TESTAMENT, The New King James Version.
  • The HOLY BIBLE, Revised Standard Version.
  • The BOOK, Living Bible International.
  • The Jerusalem BIBLE, Popular Edition.
  • The HOLY BIBLE, New International Version.

A fost util ca în munca de formare a variantei finale a acestei versiuni în limba română literară, să fie consultate în paralel câte o versiune pentru fiecare dintre cele trei moduri distincte de a face traducere (una pentru echivalentul dinamic, una pentru varianta literală şi una ca exemplu reprezentativ pentru parafrazare). Astfel, pentru echivalent dinamic a fost consultată în special versiunea TLRC, pentru varianta literală – Versiunea literală nouă (2001), iar pentru parafrazare, „Noul Testament pe înţelesul tuturor” (LBI).

Pentru partea de limbă română, au fost consultate următoarele lucrări:

  • Dicţionarul Explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei Române.
  • Dicţionar de sinonime, Seche Luiza, Seche Mircea şi Preda Irina, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
  • Dicţionar al limbii române vechi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975.
  • Dicţionar de cuvinte călătoare, Marinescu Gheorghe, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978.
  • Dicţionar analogic şi de sinonime, Tudor Anicuţa, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978.
  • Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976.
  • Glosarul Bibliei D. Cornilescu, Viorel Silion (Teză de licenţă, 1995).
  • Gramatica limbii române – Morfologie, Sintaxă (Ediţia a II-a), Dumitru Irimia, Editura Polirom, 2004.
  • Dicţionar explicativ pentru toţi (Ediţia a II-a), Alexei Palii, Editura Epigraf, Chişinău, 2004.
  • Mic dicţionar ortografic şi ortoepic al limbii române, Florin Marcu, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002.
  • Mică Enciclopedie a Românei Corecte (Îndreptar de scriere, citire şi vorbire fără greşeli), Ion Calotă, Editura Niculescu.
  • Îndreptar ortografic, ortoepic, morfologic şi de punctuaţie al limbii române (Ediţia a II-a), Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Lucman.
  • Gramatica esenţială a limbii române, Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Vestala, Bucureşti, 2004.
  • Dicţionar de pleonasme, Ileana Căprioară, Editura C. N. I. Coresi, 2004
  • Dicţionar de sinonime, (Ediţia a III-a), L. Seche, M. Seche, I. Preda, Editura Vox Cart, 2004.
  • Dicţionar de pleonasme, Doina Dascălu, Editura Vox Cart, 2004.
  • Limba română – O gramatică a greşelilor – Îndreptar pentru evitarea confuziilor – Fonetică, Lexic, Morfosintaxă, Sergiu Şerban, Editura Niculescu, 2004.

 

Particularităţile şi utilitatea versiunii actualizate

BVA sunt iniţialele sintagmei „Biblia în Versiune Actualizată”. Actualizarea s-a făcut în primul rând lexicografic, apoi ortografic, frazeologic, topic şi chiar în ce priveşte punctuaţia.

Citeşte în continuare...

De fapt, textele originale ale cărţilor Bibliei nu au avut semne de punctuaţie şi nici măcar spaţii între cuvinte (pentru textul cărţilor Noului Testament). Acest aspect oferă „traducătorului” posibilitatea transpunerii în limba de sosire (pentru cazul nostru, în limba română) a ideilor exprimate de cuvintele originale (după identificarea lor prin „despărţirea” de restul textului) fără obligativitatea de a folosi acelaşi număr de cuvinte ca în limba de plecare. În plus, unul dintre cele mai importante aspecte ale unei traduceri de acest fel este faptul că permite libertatea formării propoziţiilor şi a frazelor conform normelor Frazeologiei, ale Topicii şi ale Punctuaţiei limbii de sosire. Astfel, frazele „kilometrice” (foarte lungi) existente în versiunile anterioare ale Bibliei, nu se justifică. Acestea sunt o complicaţie şi o piedică în plus pentru facilitarea înţelegerii textului ei. Conform specialiştilor în comunicare, pentru a fi uşor de citit şi de urmărit, orice enunţ trebuie să fie relativ scurt, având în medie şaisprezece sau şaptesprezece cuvinte. Versiunea BVA a urmărit să respecte această regulă fundamentală a comunicării eficace; şi astfel a împărţit în mai multe propoziţii toate acele fraze lungi care au fost mereu o serioasă barieră în urmărirea şi înţelegerea eficace a unor texte biblice.

Dincolo de actualizarea vocabularului acestei versiuni, există două „schimbări” care vor atrage atenţia cititorului avizat – una regăsită în mod special în Vechiul Testament, iar cealaltă în Noul Testament.

Vechiul Testament nu mai conţine numele ebraic al lui Dumnezeu (IHVH) scris cu românescul „Domnul”. Acest cuvânt (folosit forţat ca substantiv nume propriu) a fost şi va rămâne o încercare nereuşită a vechilor traducători de limbă română care, practic, nu au avut alt „echivalent” pentru cuvântul original din ebraică. Deşi ştim din explicaţia biblică ce semnifică el (şi că se „traducea” chiar şi în ebraică, de la început, cu mai multe cuvinte precizate de Dumnezeu lui Moise), nu avem în limba română niciun cuvânt sinonim! În acest caz, singura posibilitate de „traducere” (de această dată, „literală”) este transliterarea – adică scrierea cu literele limbii de sosire astfel încât citirea lui să redea sonor exact pronunţia din limba de plecare. Dar pentru că în funcţie de adăugarea vocalelor tetragramei IHVH există două posibilităţi de pronunţare (IeHoVaH sau IaHVeH), acest nume al lui Dumnezeu apare în BVA ca „Iahve”.

În Noul Testament, cuvântul „biserică” a fost înlocuit cu termenul „comunitate” în mai multe variante (sintagme), aşa cum cerea contextul.

Până la apariţia scrierilor Noului Testament, singurii oameni care ştiau şi care propagau învăţătura lui Isus din Nazaret în acord cu Scripturile existente la acea dată, erau apostolii Săi. Acest fapt a determinat comunităţile de casă ale creştinilor să se adune împreună cu ei într-un loc public. Acolo mergeau pentru a-i asculta pe apostoli relatând despre timpul petrecut cu Isus şi despre învăţătura Lui. Locul ales pentru această adunare, a fost, la început, porticul lui Solomon – undeva lângă Templul din Ierusalim. Acest tip de reuniune avea atunci un „nume” consacrat. În limba greacă a secolului întâi după Cristos, se folosea cuvântul εκκλησια (ekklesia). Dicţionarele de limbă greacă arată că acest termen definea o adunare de oameni chemaţi cu un anumit scop (filosofico-religios sau politic). Erau solicitaţi să iasă din casele lor şi să se adune într-un anumit loc. Acesta a fost cuvântul ales pentru a defini grupurile distincte ale creştinilor (din case) şi pe cele convocate pentru a se aduna într-un loc public. Astfel, în toate textele cărţilor Noului Testament unde se vorbeşte despre un grup de creştini, termenul folosit este εκκλησια (ekklesia). El nu a definit niciodată o clădire, ci oamenii de un anumit fel (Exemple: Faptele Apostolilor 5:11; 7:38; 8:3; 19:39; Evrei 2:12; Romani 16: 1; 1Corinteni 4:17; 6:4; Filipeni 4:15; 1Tesaloniceni 2:14; 2Tesaloniceni 1:4)! De fapt, creştinii primelor trei secole după Cristos, nu au avut clădiri speciale (mari) pentru întruniri. Atunci când Cezarul Constantin a încetat persecuţia împotriva creştinilor şi le-a oferit libertatea de a-şi practica „legal” religia în tot imperiul, şi-a propus să dea o replică templelor deja existente în cadrul religiilor păgâne. Astfel, el a promovat în creştinism conceptul clădirilor impunătoare, destinate închinării colective. Cu timpul, ele s-au numit catedrale. Dar iniţial, termenul latin folosit pentru aceste clădiri destinate strângerii creştinilor pentru închinare publică, a fost basilica. În limba română, el a devenit biserică. La origine, „basilica” a fost denumirea pentru cea mai remarcabilă clădire din provinciile imperiului roman. Ea era reşedinţa guvernatorului. Enciclopediile ilustrate prezintă o fotografie sugestivă în care se poate vedea (în urma descoperirilor arheologice) cum era făcută o „basilică”. Astfel, oricine poate vedea şi îşi poate explica de ce bisericile catolice şi ortodoxe au coloane şi arcade… Basilica le-a oferit de la început acest model de clădire. Iniţial, cezarul Constantin a dat creştinismului din vremea lui ce avea mai impunător atunci imperiul roman în materie de clădire – pentru că observase lipsa unui templu (sau a unei clădiri speciale) pentru religia creştinilor. Nu după mult timp, creştinismul a ajuns să fie asociat şi confundat cu ideea de „basilică”.

Din nefericire, termenul latin basilica a fost folosit de Ieronim atunci când a tradus Biblia din limba greacă în limba latină. Astfel, în versiunea lui numită Vulgata, el a schimbat sensul original care definea creştinismul ca însemnând o comunitate (ekklesia) cu acela care definea doar o clădire, o construcţie (folosind termenul basilica). În marea lor majoritate, versiunile Bibliei în limba română nu au tradus termenul original (ekklesia) prin „adunare” sau „comunitate”, ci pe acela din versiunea lui Ieronim (basilica – biserică) unde, în mod evident, semnificaţia a fost schimbată. Totuşi, toate dicţionarele – inclusiv cele de limbă română – oferă cu onestitate traducerea latinescului basilica (biserică), arătând că sensul principal al termenului este: „clădire destinată celebrării unui cult creştin” (DEX); „edificiu construit şi amenajat special pentru celebrarea cultului creştin” (NODEX); „clădire destinată celebrării unui cult (creştin)” (DLRM); „clădire destinată cultului creştin” (DER).

Revenirea la semnificaţia corectă a termenului εκκλησια (ekklesia) în versiunea BVA prin folosirea cuvântului „comunitate”, este perfect justificată şi era absolut necesară!

Primul lucru care atrage atenţia cititorului acestei versiuni a Bibliei, este redactarea textului pe o singură coloană şi nu pe două, aşa cum eram obişnuiţi până acum. Am păstrat astfel forma originală a textelor cărţilor Bibliei. Avantajul va fi simţit în cazul studiului biblic.

În al doilea rând, textul are continuitate din acelaşi motiv anunţat sumar mai sus.

În al treilea rând, lipsa titlurilor (introduse oricum arbitrar în unele versiuni) indică încă o dată spre scopul şi utilitatea acestei versiuni.

În al patrulea rând, lipsesc şi trimiterile care şi-au avut raţiunea lor pentru anumite versiuni, dar care nu sunt neapărat necesare în cazul studierii Bibliei conform unei metode justificate.

Parantezele pătrate folosite în text indică faptul că acele versete care sunt încadrate de ele, nu apar în manuscrisele cele mai vechi, considerate ca fiind şi cele mai credibile. Pentru Noul Testament, aceste texte apar în următoarele versete: Matei 17:21; Matei 18:11; Matei 23:14; Marcu 7:16; Marcu 9:44; Marcu 9:46; Marcu 11:26; Marcu 15:28; Luca 9:55b; Luca 9:56a; Luca 23:17; Ioan 5:3b; Ioan 5:4; Ioan 7:53-8:11; Fapte. 8:37; Fapte. 18:21b; Fapte. 24:6b; Fapte. 24:7; Fapte. 24:8a; Fapte. 28:29; Romani 16: 24.

Parantezele rotunde au fost folosite pentru a include între ele unele cuvinte care ajută la înţelegerea mai exactă a sensului propoziţiei sau al frazei. Deşi acele cuvinte nu sunt de regulă în textul original (şi apar scrise cursiv), folosirea lor între paranteze le conferă funcţia explicativă a unor note de subsol existente în alte versiuni. Deci pot fi citite ca făcând parte din text sau pot fi sărite (ignorate), fără ca textul să sufere decât de explicaţia suplimentară pe care o aduceau.

Cuvintele pe care le folosim pentru formularea propoziţiilor şi a frazelor trebuie să fie din lexicul limbii literare actuale. Limba populară (reprezentată de graiuri şi/sau dialecte care nu fac parte din limba română literară) nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată un factor de unitate lingvistică între români, ci dimpotrivă! În consecinţă, a devenit din ce în ce mai clar faptul că pentru a fi cât mai bine realizată, o versiune a Bibliei trebuie să folosească cea mai îngrijită şi de actualitate formă a limbii române literare.

În acelaşi timp, această versiune va fi ideală pentru studiu biblic. În cartea lui (intitulată în limba română „Cum să interpretăm Biblia”), Alfred Kueen spune că pentru studierea şi interpretarea corectă a Bibliei, „nu este benefic să fim legaţi doar de opţiunile exegetice ale unei singure versiuni.” (pag. 38).

BVA este versiunea Bibliei care nu mai conţine pleonasme! Expresiile redundante au fost, sunt şi vor fi o greşeală inadmisibilă pentru exprimarea corectă în limba română!

Orice enunţ care se prezintă (cel puţin grafic) în formă de propoziţie (prin punctuaţia folosită), trebuie să aibă Predicat. BVA nu mai conţine acele „propoziţii” false care există în alte versiuni româneşti într-un enunţ căruia îi lipseşte predicatul.

În BVA s-a urmărit folosirea cuvintelor cu sensul lor de bază (denotativ), reducând astfel şi uneori chiar eliminând total potenţialele confuzii în ce priveşte semnificaţia intenţionată în transmiterea ideilor printr-un mesaj scris.

BVA este o versiune „contemporană” a Bibliei în limba română – pe termen limitat. Datorită dinamicii limbii, această versiune va putea fi utilă cel mult treizeci de ani de acum înainte. Acesta este „termenul (maxim) de valabilitate” din punct de vedere lingvistic pentru orice versiune a unui text (inclusiv pentru textul Bibliei). Apoi, ea va putea lăsa locul alteia, pentru scrierea şi apariţia căreia Dumnezeu va provoca, va motiva şi va susţine alţi oameni dedicaţi acestui scop.

La realizarea BVA am fost ajutat de Iacob Bud, iar găzduirea pe Internet a proiectului BVA a fost facilitată de Miodrag Recheşan.

 

Viorel Silion
Bucureşti, Septembrie 2015